Două lecturi de vară mi-au atras atenția, ambele referindu-se la vulnerabilitățile sistemului academic.
Prima, e haioasă rău - Meet Larry the scientist cat, o poveste amuzantă despre cum Reese Richardson explorează manipularea indicatorilor de performanta academica (metrics, nu cred ca exista in romana metrice) printr-un experiment cu pisica mamei sale, Larry. Practic ce face autorul? Demonstrează cum articole științifice false, generate cu ajutorul unor programe precum Mathgen sau Scigen, pot fi încărcate pe platforme precum ResearchGate și indexate de Google Scholar pentru a umfla artificial numărul de citări. E un exercițiu satiric dar evidențiază și pune sub semnul întrebării încrederea în acești indicatori bazați pe citări. Google Scholar s-a sesizat între timp și a șters citările, lasand doar profilul.
Articolul aici.
Cea de-a doua, este despre cand si cum ar trebui sa recunoastem sau sa ne fie recunoscute eșecurile. Mi-a plăcut in mod deosebit conceptul de „CV de eșecuri” (Failure CV), o practică prin care se pot documenta eșecurile academice (de exemplu in urma submiterii unor articole sau proiecte respinse). Această abordare nu doar normalizează eșecul zice autoarea, dar și promovează o cultură de cercetare mai deschisă și mai autentică. În plus, eșecurile sunt văzute ca o parte naturală a procesului de învățare și dezvoltare în domeniul academic. Personal cred că ar putea constitui un indicator de evaluare foarte bun in universități (să nu bifăm numai realizările ci și munca pe care o depunem - nu toate aplicațiile trimise către un jurnal sau competiție au rată de succes imediat).
Articolul aici
