Stii sa tii un secret?

- însemnare în lucru -

In anii copilariei mici impartaseam toate prostioarele cu doua fetite din vecini. Inevitabil ne incepeam confesiunile cu "Hai sa-ti spun ceva, dar sa nu mai spui la nimeni!" Si, uneori, se intampla sa stie toata strada "micile noastre secrete". La asta m-am gandit cand am recitit postul Leisei Reichelt despre intimitatea ambientala (ambient intimacy) și care ar fi aplicabilitatea / utilitatea sa pentru serviciile de microblogging.

Leisa Reichelt este o doctorandă la Universitatea Tehnică din Sydney, consultant la Flow Interactive care și-a denumit propria experiență cu aplicațiile sociale 2.0 ca intimitate ambientală. Conceptul, prezentat prima oară la conferinţa The Future of Web Apps din octombrie 2007 de la Londra (vezi prezentarea powerpoint aici) permite practic perceperea unor repere interesante ale modificărilor de comportament apărute ca urmare a utilizării software-ului social.

„Ambient intimacy is about being able to keep in touch with people with a level of regularity and intimacy that you wouldn’t usually have access to, because time and space conspire to make it impossible. Flickr lets me see what friends are eating for lunch, how they’ve redecorated their bedroom, their latest haircut. Twitter tells me when they’re hungry, what technology is currently frustrating them, who they’re having drinks with tonight.”

Aceasta este definiția dată de Leisa Reichelt iar rândurile de mai jos sunt opinia mea:

Conform DEX ambient înseamnă mediu inconjurator, ambianță iar intimitate se referă la un cadru limitat, restrans, un cerc familial. Deși, la prima vedere asocierea celor două cuvinte poate părea puțin stranie, raportată la specificul aplicațiilor de microblogging expresia este perfect încadrabilă pentru că:

- În Twitter sau Cirip (singurele aplicații de mb pe care le folosesc curent) aceasta ar putea fi modalitatea de a avea acces la posturile din fluxul public. Personal fac acest lucru nu din tabul de FireFox ci cu un client desktop (acum Twhirl) pentru că nu doresc să fiu conectată tot timpul. Poate de aceea nu folosesc nici Twitter nici Cirip pe telefonul mobil. Să fie aceasta oare un indicator al slabei mele implicări ambientale??

- Apoi, persoanele cărora le împărtășesc „ce mai fac” sunt alese cu grijă (procesul are practic două părți: una ce ține de tehnologie - actul de subscriere propriu-zis și alta socială care se aplică conţinutului postat public sau protejat).

Astfel că, deși o atmosferă ambientală este specifica unui anumit stil de viata, ea implica, la un anumit nivel, si o anumita `inteligenta ambientala` deoarece conceptul in sine necesita transmiterea / publicarea de informatii personale catre o larga audienta, detasandu-te practic de ceilalti. Mai mult, aceasta intimitate ambientala explica foarte bine si de ce nu toata lumea agreaza microbloggingul (deși îl practică, spre exemplu, în Facebook). Nu toata lumea isi poate face cunoscute public stările, nu toata lumea poate trai in proximitatea altora. Frica de a te expune se știe că fragilizeaza comportamentele, te poate face vulnerabil, si poti sfarsi sufocat sau absorbit de personalitatea celuilalt. Altii se simt bine insa intr-un spatiu al convivialitatii atat de `zgomotos` in proximitate. De aceea cred ca evaluarea riscului de poluare a intimitatii aferent platformelor de microblogging s-ar putea constitui într-un subiect de studiu pentru psihologi si sociologi, care să lucreze împreună ca o adevărată echipă de geologie ambientala.

Așadar, avem Twitter, Cirip, avem statusul din Facebook, avem notițele descriptive atașate pozelor pe flickr pentru a spune sau arăta ce mai facem, avem Last.fm pentru a anunța ce muzică mai ascultăm – avem practic multe modalităţi de a se afla lucruri noi despre noi și, la rându-i, de a fi/rămâne informați. Într-un anume mod, aș spune că intimitatea ambientală este un concept opus celui de lifestreaming, pentru ca ceea ce impartasesti se face intr-un grup restrans de prieteni, cunoscuti, membrii ai familiei si nu public așa cum se face prin serviciile de lifestreaming (Jyri Engeström, cofondatorul Jaiku spune ca este vorba de „peripheral vision”). Si totul se desfasoara intr-un „cadru ecologic”, permitandu-ti sa comunici cu cineva fara a face un efort anume pentru asta (spre exemplu la NASA se foloseste mb nefilitrat si necenzurat – este practic inima comunitatii de specialisti, ceea ce, pana la un anumit nivel, devine social acceptabil).

Si atunci cine preia responsabilitatile pentru monitorizarea mediului in care traieste o comunitate? Pentru ca nu este nevoie neaparat de studii sociologice academice pentru a fundamenta asertiunea ca intre imaginea unei comunitati si calitatea mediului in care traieste acea comunitate exista o anumita legatura. Nu este nici macar nevoie sa demonstrezi ca „demografia” unui astfel de mediu poate duce la scaderea calitatii mediului (in ideea ca se accepta ca microblogul este un ecosistem conversational). Iar mijloacele de care dispune o comunitate pentru a influenta pozitiv calitatea mediului in care traieste sunt in general mult mai extinse decat pot macar sa banuiasca liderii de opinie din comunitatea respectiva (am convingerea ca, pe plan profesional, nu poti face microblogging cu adevarat decat daca vei avea in cercul tau de urmariti si cateva dintre personalitatile domeniului propriu de activitate). O solutie este aplicarea „codului de bune maniere virtuale” (spre exemplu, de curand pe blogul twitter oficialii companiei au postat posibile interventii asupra mediului in cazul celor care abuzează de serviciu in mod comercial).

Intimitatea ambientala creste astfel povara responsabilitatii de fi mereu in contact cu apartinatorii spatiului vietii de familie, a contactelor amicale si/sau sociale, cu cei apropiati. Poate ca acordam microbloggingului mai mult credit decat valorează, poate ca ne minţim singuri sa credem ca aceste aplicaţii nu numai ca facilitează interacţiunile dar reprezinta conexiuni adevărate, care (pot) contribuie la sensul nostru despre identitate şi furnizează (un fals?!) simţ de securitate socială. La urma urmei, numai asocierea acestor doi termeni - ambient şi intimitate - ar trebui să ne trezească suspiciuni!

Pe de alta parte, unii specialisti media vehiculează, atunci cand vorbesc de relationarea / conectivitatea intre cei apropiati, si termenul de „situational awareness” (constienta situationala??) - un termen se pare imprumutat din aviatie, legat de tacticile abordate de pilotii angajaţi în lupte. Atunci prin analogie aplicatia de mb folosita ar fi radarul care detectează acele chestiuni de care eşti interesat, ceea ce pune in cu totul alt registru interpretarea conectivitatii proxime (inca o mare parte din utilizatori considera microbloggingul o tehnologie frivola).

Aceiasi Leisa Reichelt mai spune ca aceasta comunicare de tipul „ce mai faci?” fara a acorda o atentie deosebita formei si, uneori nici continutului mesajului, apare mai ales la persoanele saturate de alte forme de comunicare. Practic vorbim de o functie fatica a unei comunicari in 140 de caractere (textuala – mesaj Twitter, vizuala – imagine flickr pe Tumblr, auditiva – fisier vocaroo pe Cirip etc.) dominata de stabilirea/mentinerea contactului dintre partenerii actului de comunicare. In plus, simplitatea unor astfel de aplicatii confera si o dimeniune osmotica comunicarii (cu alte cuvinte mesajele nedorite nu pot trece in solutia de biti si baiti a comunicarii pe microblog decat cu acordul receptorului). Deci este posibil ca intimitatea ambientala sa adauge valoare vietii oamenilor si relatiilor lor cu altii atata vreme cat comunicarea este pastrata simplu, modesta, fara incursiuni / atacuri cu caracter de calamitate. Dupa cum pune Leisa Reichelt osmoza si hiper-stimularea sunt lucruri total diferite!

De citit si postul lui Stephanie Booth si de vizionat clipul in care Evan Williams explica conceptul de intimitate ambientala pentru utilizatorii serviciului de microblogging Twitter.